Nu cred

Nu cred în soartă, noroc sau șanse. Cred în matematica lucrurilor. Între punctul A si B se află suma adunării și scăderii, a ceea ce am făcut.
Linia dintre bine și rău este suma a ceea ce am adunat sau scăzut.
Dacă astăzi ești aici cu mine, este suma pașilor pe care i-am făcut, care tu, i-ai făcut.
Dacă mâine, plec sau pleci, este suma gesturilor adunate și scăzute în cuvinte nespuse.

Fericire

Nu știu cum să vorbesc despre fericire, știu doar să o trăiesc.
Am învățat fericirea în ziua în care am rezistat tentației, de a da vina pe alții pentru ce mi se întâmplă.
Mi-am ascuns durerea, neputința, dezamăgirea printre tăceri, printre golurile dintre plecări și sosiri.
Mi-am găsit un colț de lume numai al meu, unde mă ascund de furtunile ce bat la poarta vieții mele. Acolo sunt fericită... acolo vorbesc cu mine, caut să înțeleg, să mă înțeleg.
Am învățat fericirea când am rezistat tentației de a mă plânge altora.
Am învățat fericirea când am început să mă ascult, să mă regăsesc în simplitate, să mă mă rup de nostalgia unui timp care a fost odată...

Încă...

Încă pot zbura... încă mă pot ascunde pe marginea mea de lume.
Încă sunetul pașilor mei răsună prin labirinturi în care râsul, fericirea și iubirea se rătăcesc.
Încă mă hrănesc din cuvinte semănate prin grădina sufletul meu.
Încă mă amăgesc pe mine că lumea este un loc al fericirii.
Încă mă bucur de naivitatea mea și crezul într-un mâine mai bun, ce se grăbește înspre mine.

Dezamăgire

În așteptarea nesfârșită, cuvintele se lățesc între absurdități și dezamăgiri!
Nu există o daltă a timpului cu care să sculptez cuvintele, să mi le supun.
Țipătul neputinței răsună ca un tunet în urechea surdă a lumii.
Spațiul și  timpul se contopesc în mirosul cuvintelor în putrefacție iar lumea se îneacă în lașitate.
Nu există un indicator al timpului pe care să-l așez la granița cuvintelor pentru a împiedica trecerea.

De ce scriu...

Când trebuie să scriu despre mine, despre viața mea, pare greu.
Viața pusă în cuvinte e mult prea complicată față de viața reală. Atunci când scriu, pare totul greșit, făcut haotic, nu simt că  am făcut totul perfect deși era posibil. Simt că am pierdut mult, am greșit mult.
Viața reală o trăiesc mult mai ușor, râd, plâng, sufăr, merg înainte. În scris văd obstacole, erori, ziduri, umbre ce se înalță în calea mea.
Așa s-a născut scrisul meu haotic, despre rădăcini, furtuni, stele, umbre.
Viața reală e simplă, curge lin...

Regăsirea

Mă iau de mână și mă întorc în casa copilăriei mele. Acolo unde am învățat să mă tem de întuneric și timp trebuie să rescriu povestea despre viitor.
De ce vreau să răstorn ordinea lucrurilor? Pentru că  timpul și întunericul nu mă pot ține departe de mine, pe harta vieții mele vreau să modelez un azi plin de lumină.
Mă iau de mână pentru a-mi hrăni inima de verdele crud al primăverilor netrăite, a-mi spăla ochii de înstrăinarea de mine.
Mă iau de mână și pășesc pe covorul de întuneric cu pași ce sparg timpul pierdut, pentru a găsi roua dimineților născute dintr-un azi care uită să plece.

Spune-mi!

Spune-mi câte cuvinte nespuse sunt într-o tăcere?
Spune-mi câte flori trebuie să crească pe câmpia uitării, până să te găsesc în ea?
Spune-mi în câte ierni să mă ascund până să prind aripile tăcute a unei primăveri din care să-mi zâmbești?
Spune-mi în câte furtuni să-mi spăl ochii până am să te văd?
Spune-mi câte ziduri să dărâm să te pot prinde în mâinile bătătorite?

Noaptea

Noaptea a alungat și ultimul fluture așezat pe perna mea. Mă simt ca într-o capcană purtând pe umeri izvoarele luminii secate de ploi care-și uită setea printre neputințe.
Noaptea curge în unghiuri perfecte peste fiecare gând născut din lumină încât picioarele mele sunt inundate de întuneric și nu găsesc o cale de scăpare.
Noaptea a pecetluit cuvintele într-o negură deasă prinzând țipătul disperării în jurul buzelor mele tăcute.

Nu știu dacă visez

Nu știu dacă visez sau e realitate... sufletul meu arde în lampa dimineților ce răsar peste lume. Respir prin vârful degetelor ce-și scriu jalea în spatele fiecărei umbre ce se ridică la fereastra sufletului meu.
Alerg în cerc mințindu-mă că am găsit lumina din care izvorăsc diminețile.
Pământul a ajuns la destinație fără mine. Am rămas captivă în raiul pe care zeii îl privesc cu dispreț.
Nu știu dacă visez...

Îmi place salutul tău de adio, toamnă!

Îmi place salutul tău de adio, toamnă!
Întreaga lume este în mâinile tale dar tu îți pregătești adormirea pășind victorioasă în toamna viitoare.
Îmi place salutul tău de adio, toamnă!
Resturi de înfloriri le arunci în oceanul singurătății pentru că iubești înfloririle născute din primăveri.
Îmi place salutul tău de adio, toamnă!
Vânturi stârnite din zări întunecate se sărută pe umărul tău stâng dar ochiul tău se odihnește în cerul primăverilor.

Vești proaste

Veștilor proaste, veștilor rele, nu li se frâng aripile.
Mereu au energia, puterea să zboare cât mai departe, să se ridice cât mai sus.
Zborul veștilor rele nu este întrerupt de timp, furtună, zi sau noapte...

(imagine goodfon)